Sunt cateva luni de cand mamaia nu mai este.Durerea este la fel de vie ca in ziua pierderii ei.In mine nu s-a schimbat nimic.Si mi-e dor,cumplit de dor de ea...Si ce ma chinuie este faptul ca acest dor n-am sa-l mai pot stinge niciodata ,caci n-am sa o mai pot strange in brate niciodata.
Am vie in minte imaginea ei,ochii ei blanzi din ziua cand am vazut-o pentru ultima oara.Era in spital.Am vorbit vrute si nevrute in ziua aia ,am incurajat-o ca de obicei,era mai insufletita si putin mai vesela,cu toata durerea ce-i chinuia trupul imputinat de boala.Am sarutat-o incet pe fruntea fierbinte,strangand-o in brate.I-am zis ca vin si maine si ea mi-a spus fericita ca nu mai e nevoie,ca doctora ii da drumul acasa si va fi cu noi impreuna.Era fericita...parca plutea ...si ochii ei jucau in lacrimi...ca va fi o zi intreaga cu fata ei si cu nepotii ei dragi. Incerc sa trec peste asta.Dar cum poti sa mergi mai departe fara durere in inima cand bunica ta a plecat de langa tine fara speranta de a mai reveni?Cum sa poti uita?Cum sa te vindeci?
Mi-e dor,cumplit ,ingrozitor de dor de ea...De vocea ei blanda care ma dojenea ca sunt o mare risipitoare de bani ,de mainile ei frumoase , de rasul ei,de mirosul ei...mi-e dor de mamaia.
Multe nopti la rand am plans atunci cand toti adormisera.Au fost primele sarbatori fara mamaia...Si primul Sfantul Ion in care am plans in loc sa rad fercita ca-i aud vocea.Am butonat telefonul de cateva ori ,privind numarul de telefon in dreptul caruia statea scris MAMAIA.Mamaia nu mai e...Cum pot sa-mi fac sufletul sa inteleaga?Cum pot sa-mi sting dorul...