Indiferenta...

Iubirea.. cateodata pare atat de adevarata… Zambesti cand crezi ca ai gasit-o, simti ca plutesti si te simti goala, lipsita de aparare si caldura daca nu esti in bratele lui…

Totul pare al naibii de bine, de real, de normal…

Pana cand te trezesti…

Te trezesti din acea pasiune nebuna, din acea iubire ce o data iti incalzea sufletul si te facea parca invincibila, si vezi ca a mai ramas doar o coala pe jumatate arsa de cuvintele dure ce au fost spuse intr-o noapte cu luna plina…si lacrimile ce se incapataneaza sa se opreasca o data!

Pfuu….cine e vinovatul?

Oare sa fiu eu, pentru ca am indraznit sa sper in existenta acum atat de indepartata, a fericirii… Oare sa fiu eu vinovata pentru ca i-am dorit lui binele? Ca am incercat sa ma lupt pentru el cu morile de vant? Am infruntat pe acei ce o data ii numeam prieteni, si acum singurul cuvant ce exista intre noi se numeste indiferenta…?!

Oare sa fie el? El care este atat de pierdut in lumea lui, in aceasta lume intunecata, plina de capcane ale mintii ? El, care a uitat ca o data a iubit si el pe cineva, si ca a stat si a plans nopti in sir, fiindu-i dor de caldura corpului ei, de zambetul ei…? El, ce cu indiferenta lui m-a ucis iar si iar si iar si iar……..?

Nebunia se citeste pe chipul meu… Dar ce stiu eu ? … Hah, eu chiar nu stiu nimic… Acum nimic nu mai constientizez….

Am trait o perioada in intuneric, pana m-a ridicat el, si mi-a aratat o alta fata a vietii. O fata plina de caldura, plina de speranta… Doamne cat de bine era!

Si in momentul cand imi era mai bine, mi-a dat drumul!!!

Doar ca nu am cazut in acelasi loc intunecat. Nu ! Acum sunt pierduta in abis… Nu ma mai pot controla! Nu pot zambi, nu ma mai pot preface…

Stiu ca timpul vindeca tot.. dar raman si cicatrici. Problema fatala a mea este ca am agonisit atatea cicatrici, incat acea dulce mireasma, ce o data imi imbalsama sufletul, mi le-a redeschis pe toate. Si acum sangerez!

Am simtit si eu gustul dulce al iubirii, pentru prima oara in viata mea.. atat de tarziu. Dar, nu mai vreau! E prea otravitor acest sentiment…

Unii oameni au noroc… Iubesc si sunt iubiti. Ma intreb cat mai trebuie sa indur, cat mai trebuie sa sufar, sa plang, sa ma distrug, sa ma consum, sa ma omor….cat mai trebuie Doamne sa platesc, pentru a fi si eu linistita?

Iubirea ? Pentru mine a existat! A fost o iubire fulgeratoare, doar ca acustica sufletului meu este de slaba calitate… Nu o mai aud, nu o mai simt.. si ma sperii, pentru ca o caut acum si nu gasesc decat acest ceva, speriat si confuz, pierdut si intunecat….si singur…

Am fost iubita? Nu stiu si cred ca nu voi afla niciodata, pentru ca lui ii este teama si pentru acest lucru mi-a omorat tot ce aveam mai frumos, mai pur in mine – iubirea mea pentru el….

"A fost odată un val ce s-a îndrăgostit de-o stâncă înconjurată de mare.Valul spumega şi se rotea împrejurul stâncii, o săruta zi şi noapte, o îmbrăţişa cu braţele lui albe, o privea, o uda şi-o implora să vină după el. O iubea şi se spărgea spumegând în jurul ei şi astfel o surpa pe nesimţite, până când, într-o zi, ea a ţipat,complet sfărâmată şi i-a căzut în braţe.
Deodată, n-a mai fost nici o stâncă cu care să se joace, pe care să o iubească, la care să viseze. Era doar o îngrămădire de pietre în fundul mării, cufundată în ea. Valul s-a simţit dezamăgit şi întristat şi a plecat să caute altă stâncă."

Asa sunt si unii oameni.Dupa ce obtin un suflet sau un trup pe care si-l doresc enorm simt acut golul lasat de visul implinit si ,in loc sa ramana si sa se bucure de ceea ce au obtinut,pleaca ,fara sa priveasca in urma, in cautarea altuia.Si atunci cand pleaca fac tot ce le sta in putinta sa le arate celor parasiti ca ei sunt vinovati.Gasesc mereu motive sa-i convinga ca e vina lor ca nu au ramas stanci.!

Este iarna!Nu te bucuri?Stii cat de frumos este sa iubesti iarna?Sa
te plimbi prin zapada si sa simti,pe piele, atingerea delicata a
fulgilor pufosi?!
Cand ai privit ultima oara ,pe fereastra, dansul fulgilor de
nea?Cand te-ai bucurat de covorul acela alb,fara sa te gandesti la
cat de greoi a devenit traficul din cauza lui?!
Tu iubesti zapada?Iubesti sa o privesti de la fereastra,sau esti mai
curajos si te avanti in mijlocul ei construind un om de
zapada!?Si,daca da,omul tau de zapada este vesel?Seamana cu cel de
cand erai copil?Sau timpul care a trecut peste tine l-a afectat si
pe el?A devenit si el ingrijorat,posomorat,agitat?Este oglinda
copilului de altadata sau este copia fidela a omului de acum?Dar
noptile?Noptile de iarna nu iti plac?Acelea in care cauti, flamand
,caldura trupului iubit.Noptile acelea reci care apropie
corpuri,soapte si suflete.Cele in care te ghemuiesti la pieptul
jumatatii tale si povestiti nimicuri pana-n in zori.Nu?!?Dar
diminetile?!Acelea,care va prind impreuna.Cele in care savurati o
cana de ceai,lapte,cafea fierbinte si va bucurati privind la florile
de gheata de pe geam. Diminetile acelea in care parasiti casa
,impreuna, indreptandu-va spre serviciu,scoala sau spre
nicaieri.Cele in care frigul te lipeste de bratul omului iubit si te
face sa-ti doresti sa ii intri in haine,in suflet si in carne.Nici
acelea nu iti plac?!Nu?!?
In mod sigur o sa-mi spui ca ai prea multe obligatii ca sa pierzi
timpul cu astfel de lucruri iar iarna,iarna asta, cu tot frigul si
zapada ei te impiedica sa fi mai fericit!Asa-i?
Dar primavara,vara si toamna cred ca esti mai fericit...Nu?!?
Nu esti?!?
Primavara ploua mult,vara este prea cald iar toamna este prea
trista,nu?
Dar,te-ai gandit ca,poate nu e vina lor?Anotimpurile sunt asa de
cand pamantul.Dar tu...tu ai ramas la fel in timp?Poate tu te-ai
schimbat!Poate tu ai uitat sa te bucuri de frumusetea fiecaruia in
parte.Cand erai copil iti placeau,nu?Atunci te puteai bucura de
toate.Si acum?Ce s-a intamplat acum?
Te-ai gandit ca poate,totusi,iarna asta e frumoasa?!?
Deci,ce zici?
In nopatea asta,imi dai mana sa privim impreuna dansul fulgilor de
nea?