Indiferenta...

Iubirea.. cateodata pare atat de adevarata… Zambesti cand crezi ca ai gasit-o, simti ca plutesti si te simti goala, lipsita de aparare si caldura daca nu esti in bratele lui…

Totul pare al naibii de bine, de real, de normal…

Pana cand te trezesti…

Te trezesti din acea pasiune nebuna, din acea iubire ce o data iti incalzea sufletul si te facea parca invincibila, si vezi ca a mai ramas doar o coala pe jumatate arsa de cuvintele dure ce au fost spuse intr-o noapte cu luna plina…si lacrimile ce se incapataneaza sa se opreasca o data!

Pfuu….cine e vinovatul?

Oare sa fiu eu, pentru ca am indraznit sa sper in existenta acum atat de indepartata, a fericirii… Oare sa fiu eu vinovata pentru ca i-am dorit lui binele? Ca am incercat sa ma lupt pentru el cu morile de vant? Am infruntat pe acei ce o data ii numeam prieteni, si acum singurul cuvant ce exista intre noi se numeste indiferenta…?!

Oare sa fie el? El care este atat de pierdut in lumea lui, in aceasta lume intunecata, plina de capcane ale mintii ? El, care a uitat ca o data a iubit si el pe cineva, si ca a stat si a plans nopti in sir, fiindu-i dor de caldura corpului ei, de zambetul ei…? El, ce cu indiferenta lui m-a ucis iar si iar si iar si iar……..?

Nebunia se citeste pe chipul meu… Dar ce stiu eu ? … Hah, eu chiar nu stiu nimic… Acum nimic nu mai constientizez….

Am trait o perioada in intuneric, pana m-a ridicat el, si mi-a aratat o alta fata a vietii. O fata plina de caldura, plina de speranta… Doamne cat de bine era!

Si in momentul cand imi era mai bine, mi-a dat drumul!!!

Doar ca nu am cazut in acelasi loc intunecat. Nu ! Acum sunt pierduta in abis… Nu ma mai pot controla! Nu pot zambi, nu ma mai pot preface…

Stiu ca timpul vindeca tot.. dar raman si cicatrici. Problema fatala a mea este ca am agonisit atatea cicatrici, incat acea dulce mireasma, ce o data imi imbalsama sufletul, mi le-a redeschis pe toate. Si acum sangerez!

Am simtit si eu gustul dulce al iubirii, pentru prima oara in viata mea.. atat de tarziu. Dar, nu mai vreau! E prea otravitor acest sentiment…

Unii oameni au noroc… Iubesc si sunt iubiti. Ma intreb cat mai trebuie sa indur, cat mai trebuie sa sufar, sa plang, sa ma distrug, sa ma consum, sa ma omor….cat mai trebuie Doamne sa platesc, pentru a fi si eu linistita?

Iubirea ? Pentru mine a existat! A fost o iubire fulgeratoare, doar ca acustica sufletului meu este de slaba calitate… Nu o mai aud, nu o mai simt.. si ma sperii, pentru ca o caut acum si nu gasesc decat acest ceva, speriat si confuz, pierdut si intunecat….si singur…

Am fost iubita? Nu stiu si cred ca nu voi afla niciodata, pentru ca lui ii este teama si pentru acest lucru mi-a omorat tot ce aveam mai frumos, mai pur in mine – iubirea mea pentru el….

"A fost odată un val ce s-a îndrăgostit de-o stâncă înconjurată de mare.Valul spumega şi se rotea împrejurul stâncii, o săruta zi şi noapte, o îmbrăţişa cu braţele lui albe, o privea, o uda şi-o implora să vină după el. O iubea şi se spărgea spumegând în jurul ei şi astfel o surpa pe nesimţite, până când, într-o zi, ea a ţipat,complet sfărâmată şi i-a căzut în braţe.
Deodată, n-a mai fost nici o stâncă cu care să se joace, pe care să o iubească, la care să viseze. Era doar o îngrămădire de pietre în fundul mării, cufundată în ea. Valul s-a simţit dezamăgit şi întristat şi a plecat să caute altă stâncă."

Asa sunt si unii oameni.Dupa ce obtin un suflet sau un trup pe care si-l doresc enorm simt acut golul lasat de visul implinit si ,in loc sa ramana si sa se bucure de ceea ce au obtinut,pleaca ,fara sa priveasca in urma, in cautarea altuia.Si atunci cand pleaca fac tot ce le sta in putinta sa le arate celor parasiti ca ei sunt vinovati.Gasesc mereu motive sa-i convinga ca e vina lor ca nu au ramas stanci.!

Este iarna!Nu te bucuri?Stii cat de frumos este sa iubesti iarna?Sa
te plimbi prin zapada si sa simti,pe piele, atingerea delicata a
fulgilor pufosi?!
Cand ai privit ultima oara ,pe fereastra, dansul fulgilor de
nea?Cand te-ai bucurat de covorul acela alb,fara sa te gandesti la
cat de greoi a devenit traficul din cauza lui?!
Tu iubesti zapada?Iubesti sa o privesti de la fereastra,sau esti mai
curajos si te avanti in mijlocul ei construind un om de
zapada!?Si,daca da,omul tau de zapada este vesel?Seamana cu cel de
cand erai copil?Sau timpul care a trecut peste tine l-a afectat si
pe el?A devenit si el ingrijorat,posomorat,agitat?Este oglinda
copilului de altadata sau este copia fidela a omului de acum?Dar
noptile?Noptile de iarna nu iti plac?Acelea in care cauti, flamand
,caldura trupului iubit.Noptile acelea reci care apropie
corpuri,soapte si suflete.Cele in care te ghemuiesti la pieptul
jumatatii tale si povestiti nimicuri pana-n in zori.Nu?!?Dar
diminetile?!Acelea,care va prind impreuna.Cele in care savurati o
cana de ceai,lapte,cafea fierbinte si va bucurati privind la florile
de gheata de pe geam. Diminetile acelea in care parasiti casa
,impreuna, indreptandu-va spre serviciu,scoala sau spre
nicaieri.Cele in care frigul te lipeste de bratul omului iubit si te
face sa-ti doresti sa ii intri in haine,in suflet si in carne.Nici
acelea nu iti plac?!Nu?!?
In mod sigur o sa-mi spui ca ai prea multe obligatii ca sa pierzi
timpul cu astfel de lucruri iar iarna,iarna asta, cu tot frigul si
zapada ei te impiedica sa fi mai fericit!Asa-i?
Dar primavara,vara si toamna cred ca esti mai fericit...Nu?!?
Nu esti?!?
Primavara ploua mult,vara este prea cald iar toamna este prea
trista,nu?
Dar,te-ai gandit ca,poate nu e vina lor?Anotimpurile sunt asa de
cand pamantul.Dar tu...tu ai ramas la fel in timp?Poate tu te-ai
schimbat!Poate tu ai uitat sa te bucuri de frumusetea fiecaruia in
parte.Cand erai copil iti placeau,nu?Atunci te puteai bucura de
toate.Si acum?Ce s-a intamplat acum?
Te-ai gandit ca poate,totusi,iarna asta e frumoasa?!?
Deci,ce zici?
In nopatea asta,imi dai mana sa privim impreuna dansul fulgilor de
nea?

Prin aceste randuri iti spun ADIO.

O îmbrăţişare atunci când vocile noastre ajungeau la cote maxime, o privire atunci când corpurile ni se îndepărtau , o atingere atunci când lacrimile-mi inundau nefondat faţa , un sărut atunci când buzele noastre deveniseră mult prea uscate , doua cuvinte atunci când totul se înnegrise şi nimic nu mai era ce părea a fi , un strigăt atunci când distanţa era mult prea mare , un sunet atunci când ne înşiram reproşuri groaznice fără să ne pese de consecinţe , un sărut părintesc pe frunte atunci când corpul mi te cerea înlesnit în spiţele roţii destinului , un umăr pe care să-mi vărs tristeţea şi totul ar fi fost ca înainte , ca în raiul celor muţi , cu sentimente complexe şi gânduri inocente .
Sunt obosită , mi s-au umflat ochii deşi am jurat că nu voi mai plânge. Mă consum încet fără să realizez că tot ce iubesc eu e doar o amintire , o iluzie deşartă întinsă pe masa . N-am voinţă , n-am destin , n-am trecut. N-am nimic , mă distrug încet promiţându-mi că într-o altă viaţă voi fi o persoană bună , voi iubi din nou cerul şi vara , voi adora alte buze şi mă voi îneca în alţi ochi. Mă simt ameţită , mi-e somn şi mi-e frică. Pentru un minut, mi-am revăzut viaţa în milioane de bucăţele . Tot ce am eu mai presus de îngeri , e pe podea .
Poate ar trebui să plec de tot, să mă fac că uit. Dacă fericirea ta, iubitule, nu-i lângă mine şi dacă visele tale au mai multă culoare lângă alt suflet , atunci sunt bucuroasă. Dacă tu , copil scump , eşti
fericit şi eu sunt.
Poveştile nu sunt pentru mine, nu au final fericit şi nu rămân protagoniştii împreună până la sfârşitul bătrâneţii nemuritoare. Mesajul meu de adio ar fi bine să fie trecut în viaţa cealaltă , să nu-l uiţi pe veci şi să îl reciteşti de fiecare dată când îţi va fi dor de mine :
Ai fost creatorul universului meu şi o ştii bine. Ai însemnat totul , poate mai mult de atât. Am râs de multe ori degeaba , din motive prosteşti . N-am să uit ziua în care mi-ai jurat iubire , în care mi-ai legat strâns dragostea ta de corp. Te voi iubi mereu în liniştea lunii , doar noaptea , pentru că atunci sufletul meu e mort de dor , înviind târziu pe culmile dimineţii , urmând ca o dată cu lăsarea întunericului să o ia de la capăt. Îmi voi omorî fiecare sentiment arzător şi voi păstra doar amintirea celor 5 luni, poate cele mai frumoase de până acum. Mulţumesc pentru toate clipele în care am zâmbit cu inima , în care am plâns cu sufletul şi în care ne-am desenat viitorul cu degetul pe geamul aburit ! Mulţumesc că m-ai învăţat să iubesc, să urăsc şi să sper!
Te iubesc.. adio inimă de piatră!

Randuri pentru tine Imi dai macar un singur motiv sa aprind o speranta

Nu mai cred in vorbe mari...nu o mai fac pentru ca acele vorbe au nevoie de fapte,multe fapte care necesita timp si obstacole.

Nu mai pot sa reactionez la un simplu "te iubesc" sau "nu vreau sa te pierd"...nu mai pot astepta schimbari care intarzie sa apara...nu pot accepta sa inchid ochii in fata unui trecut doar pentru ca tu vii acum si spui niste cuvinte mari al caror sens incep sa cred ca nici nu il cunosti...

Nu mai cred in cuvinte mari care scot in evidenta aparentele unei iubiri puternice...in timp ce eu simt ca baza nu este suficient de puternica incat sa sustina vorbele din varf...Nu mai pot continua in ritmul asta...nu mai pot sa imi planific viata alaturi de tine atat timp cat tu imi oferi doar franturi de adevaruri amestecate cu minciuni dureroase si udate cu lacrimile mele...nu ma mai pot multumi cu iluzia flamanda a unei iubiri pustii...

Te iubesc mai!

Si daca ma iubesti si tu este timpul sa iti deschizi ochii sufletului inainte sa ma distrugi iubindu-ma sau sa ma iubesti distrugandu-ma...

Te iubesc,si as vrea ca visul nostru sa nu se stinga. Imi dai macar un singur motiv sa aprind o speranta ?



...cu drag,tie!...

Zilele astea am simtit nevoia sa imi plang toate dezamagirile sufletului pentru ca am avut impresia ca sunt atat de mica si de neinsemnata...pentru ca am simtit ca maine ...orice ar insemna maine...nu va mai fi la fel...
Am plans pentru ca am avut impresia ca am pierdut mult prea mult...ca nu mai sunt in stare de nimic...pentru ca am fost mintita...am fost inselata...am fost prostita...
Am plans pentru ca desi simteam din tot sufletul ca eu merit atat de mult am primit atat de putin...pentru ca mai mult-ul asta care ar fi trebuit sa fie al meu nu m-a gasit pe mine cum nici eu nu l-am gasit pe el...
Chiar si pentru relatia aceea in care am intrat cu sufletul deschis si cu zambetul pe buze dar din care am iesit cu lacrimi pe obraji si sufletul zdrobit...deoarece la capatul iluziitor mele am gasit un barbat atat de ne al meu si atat de al tuturor...chiar si pentru aceea am varsat lacrimi de suflet...
Dar dupa toate lacrimile si suferintele am inteles ca vina este a mea pentru ca eu am refuzat sa vad chiar si la sfarsit ceea ce altii vazusera de la inceput...caci m-am prefacut ca nu pricep ezitarile...si tacerile...si nepotrivirile...de la inceput...pentru ca am fost prea mandra si prea increzatoare si am crezut ca eu pot sa schimb un om care nu voia sa se schimbe...am inteles ca eu sunt vinovata pentru ridicolul lacrimilor fara rost pe care le vars acum cand am ajuns la capatul unei noi amagiri...eu nu el...
Eu ma vad nevoita sa accept azi ca imi merit fiecare lacrima de dezamagire asa cum...mi-am meritat...imi merit...si imi voi merita fiecare lacrima de fericire...

Despre noi si ...oamenii din viata noastra .

Iubim si totusi ii facem sa sufere pe cei pe care ii iubim si pe cei care ne iubesc...

Uitam adesea ce inseamna sa respectam … sa ne respectam pe noi si pe cei din jurul nostru...

Este trist si dureros cand aruncam prea usor cuvinte care dor...cand ranim fara sa ne uitam in urma... Este mult prea dureros atunci cand oamenii uita ce inseamna respect, uita ce inseamna iubire si ajung sa faca lucruri josnice...

De cate ori nu ati auzit cuvintele „te iubesc cum nu am iubit pe nimeni si iti voi purta mereu respect"?... De cate ori omul care a spus aceste cuvinte mari a uitat repede...poate mult prea repede ...si a facut lucruri care au durut...a jignit,a inselat,a mintit...?

De cate ori omul acela...omul iubit nu si-a intors privirea spre o noua iubire...spre un nou trofeu la colectia de iubiri si a uitat de promisiuni...de respect?

De cate ori nu a pasit...mult prea usor peste sentimentele voastre si a mers privind doar inainte...nici macar o secunda la cel caruia i-a calcat sufletul in picioare...?

De aici... dragostea si respectul se pierd usor si mult prea repede... printre rautati si egoisme.

In acest fel multi oamenii se dezumanizeaza si uita sentimentele profunde de dragoste si respect...devin incapabili sa mai simta aceste sentimente...

Este pacat ca exista si astfel de oameni...oameni care ii dau dragostei,respectului si promisiunilor valoare de... „nimic”...