Zilele astea am simtit nevoia sa imi plang toate dezamagirile sufletului pentru ca am avut impresia ca sunt atat de mica si de neinsemnata...pentru ca am simtit ca maine ...orice ar insemna maine...nu va mai fi la fel...
Am plans pentru ca am avut impresia ca am pierdut mult prea mult...ca nu mai sunt in stare de nimic...pentru ca am fost mintita...am fost inselata...am fost prostita...
Am plans pentru ca desi simteam din tot sufletul ca eu merit atat de mult am primit atat de putin...pentru ca mai mult-ul asta care ar fi trebuit sa fie al meu nu m-a gasit pe mine cum nici eu nu l-am gasit pe el...
Chiar si pentru relatia aceea in care am intrat cu sufletul deschis si cu zambetul pe buze dar din care am iesit cu lacrimi pe obraji si sufletul zdrobit...deoarece la capatul iluziitor mele am gasit un barbat atat de ne al meu si atat de al tuturor...chiar si pentru aceea am varsat lacrimi de suflet...
Dar dupa toate lacrimile si suferintele am inteles ca vina este a mea pentru ca eu am refuzat sa vad chiar si la sfarsit ceea ce altii vazusera de la inceput...caci m-am prefacut ca nu pricep ezitarile...si tacerile...si nepotrivirile...de la inceput...pentru ca am fost prea mandra si prea increzatoare si am crezut ca eu pot sa schimb un om care nu voia sa se schimbe...am inteles ca eu sunt vinovata pentru ridicolul lacrimilor fara rost pe care le vars acum cand am ajuns la capatul unei noi amagiri...eu nu el...
Eu ma vad nevoita sa accept azi ca imi merit fiecare lacrima de dezamagire asa cum...mi-am meritat...imi merit...si imi voi merita fiecare lacrima de fericire...