Maine se implineste un an de cand mamaia nu mai e...
Anul ce a trecut a fost ingrozitor de greu.Nici acum nu imi este usor.Inca nu pot sa cred ca nu am sa o mai vad niciodata.
Se spune ca timpul vindeca,ca odata cu trecerea lui durerea se atenueaza si ca incet, incet se asterne uitarea.Insa pentru mine trecerea timpului a fost ingrozitor de dureroasa,nu a facut decat sa adanceasca golul ramas in suflet.
Inca mai plang ziua si noaptea.Inca mai strig ca mi-e dor sa o strang in brate...
De dor i-am scris.Poate parea nebunesc ,insa i-am scris scrisori,chiar daca stiu ca nu le va primi niciodata ,caci locul in care s-a dus nu are adresa.
Stiu ca ar fi trebuit sa incerc sa-mi revin odata din durerea asta.Stiu ca nu i-ar fi placut sa ma vada plangand si suferind...insa durerea de a nu o mai avea,dorul asta care imi arde inima ,nu fac decat sa ma copleseasca.
,,A plange inseamna a imputina adancimea durerii,,.Asa a spus Shakespeare.Si are dreptate.
Stiu ca lacrimile mele nu o vor aduce inapoi ,insa numai asa imi pot stige din focul inimii,din durerea ce ma chinuie.
Mi-ar fi placut ca maine sa fiu langa mormantul ei si sa-i duc un buchet mare de trandafiri.Erau preferatele ei.
Mi-e dor de ea...cumplit.Poate ca durerea se va stinge cu timpul ,insa dorul niciodata.