Amintiri.

Dupa un an de cand mamaia, careia nu ii era frica de moarte ci de durere, a plecat sa se faca inger. Asa ne poate cuprinde si ocroti pe toti intre aripile sale...In fiecare moment al zilei imi amintesc de ea...intrand in camera ei si acum ii simt prezenta dar...nu o mai vad...In ultimele saptamani nici nu am mai visat-o...Cand era in viata, mereu vorbeam cu ea...si ii spuneam sa vina si sa imi spuna cum este in cer...alaturi de ingeri..daca este bine sau nu...dar...nu s-a mai intors...
In vis vorbesc cu ea..si totul pare atat de real...dar dimineata trezindu-ma realizez ca a fost doar un vis si nu o mai pot readuce la viata. Mi-a fost ca o mama...o iubeam mai mult decat orice...cu ea vorbeam, ea ma sfatuia, ma intelegea, ma iubea chiar daca o mai certam ...de fiecare data ma ierta...dar ce zic ca nici macar nu se supara pe mine. In momentele astea, as vrea sa o strang in brate...as da orice pentru o imbratisare de a ei...dar stiu ca acest lucru nu se poate...
Mamaia pentru mine a insemnat mai mult decat mama...la ea tineam cel mai mult..eram foarte apropiate...si acum tin la fel de mult la ea si sunt sigura ca nici ea nu m-a uitat...dar imaginea ei a ramas doar in amintirea mea...mai am doar cateva poze cu ea...parca si acum ii aud vocea...de fiecare data cand veneam de la scoala ma astepta cu mancarica calda, ma rasfata, imi placea foarte mult sa fac prajituri cu ea...Inchid pentru o clipa ochii caci mi-i umple plansul, si lacrimi cad usor pe obrajii mei. II zaresc rochia intr-un colt al camerei...o iau in mana si o miros...inca ii mai pastreaza mirosul...dupa atata timp de cand s-a stins...Parca o vad i acum..aprinzand focul la soba...ma vad pe mine lenevind in pat intreband-o pe mamaia "Mamaie, nu-i asa ca voi deveni o actrita candva?" Mereu imi raspundea cu un glas dulce "Da! Mancaoa-r mamia de fetita frumoasa."
Realizez ca am pierdut copilaria, ca ea a fost aruncata de mine in cufarul cu jucarii si incuiata. Realizez ca nu o voi mai avea niciodata. Imi dau seama ca timpul nu il pot intoarce, nu mai pot reinvia bunicii, jucariile, copii.
Mamaia a fost singura care a crzut in mine...care m-a sprijinit si mi-a dat curajul sa merg mai departe orice s-ar intampla...spunandu-mi mereu "nimeni nu are dreptul sa-ti ia visele"..Sunt sigura ca si ei ii e dor de mine acolo sus...la fel ca si mie...Nu pot spune mai mult decat TE IUBESC MAMAIE cateodata imi placea sa ii spun "babo" stiam ca nu ii place si se enerva spunand ca ea nu este batrana...Poate Dumnezeu mi-a luat-o preadevreme de langa mine...dar nu mai putea lupta cu boala...si oricum acolo sus cu ingerii ii este mult mai bine decat aici...si stiu ca intr-o buna zi am sa o revad..si mai stiu ca ma vegheaza si are grija de mine..cum a avut mereu.
Ma doare sa vad batranei care sunt tratati urat de catre nepoti sau copii...dar isi vor da seama cand vor ramane fara ei cat de mult i-au iubit si le va parea rau ca nu s-au purtat mai bine asa cum si mie imi pare rau ca ma mai certam cu ea cateodata...Sunt sigura ca vi-i amintiti cu drag pe bunici...faceti un mic efort si inviati bunicii, sau daca sunt aici "pe pamant, nu in gand" sigur s-ar bucura sa se stie eroii din povestile nepotilor. Am sa inchei..e tarziu...si se spune ca nu este bine sa ii pomenim pe cei de dincolo noaptea...totusi cred ca mamaia nu s-a suparat ca am scris un post despre ea noaptea tarziu...In martie pe 9 face 2 ani de cand s-a imbolnavit de o boala cruda care nu peste mult timp ii va lua viata...va ramane in amintirea mea pentru totdeauna...o voi iubi mereu..
Vreau sa inchei acest articol cu o poezie foarte frumoasa...trista ce-i drept...dar cu un mesaj foarte...tulburator...


REPETABILA POVARA
Cine are parinti, pe pamant nu in gand
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand
Ca am fost, ca n-am fst, ori ca suntem cuminti,
Astazi imbatranind ne e dor de parnti.

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atatia copii si de-atat nenoroc
Niste cruci, inca vii, respirand tot mai greu.
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.


Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Cata munca in plus, si ce chin, cat nesomn!

Chiar acuma, cand scriu, ca si cand as urla,
Eu ii stiu si ii simt, patimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupa lun saptamani
Fii batrani ce suntem, cu parintii batrani
Daca lemne si-au lat, daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi in casele lor...
Intre ei si copii e-o prasila de caini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei paini

Cine are parinti, pe pamant nu in gand,
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

Ochii lumii plangand, lacrimi multe s-au plans
Insa pentru potop, inca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti? Mai au dansii copii?
Pe pamantul de cruci, numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat.
Intr-un biet orasel, intr-o zare de sat,
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca nite stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are parinti, inca nu e pierdut,
Cine are parinti are inca trecut.
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pana-aci,
Unde-avem si noi insine ai nostri copii.
Enervanti pot parea, cand n-ai cesa-i mai rogi,
Si in genere sunt si nitel pisalogi.
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
Cocosati, cocarjati, intr-un ritm infernal,
Te intreaba de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara ii simti si ei stiu ca-i asa
Si se uita la tine ca si cand te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acelui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.
Iar cand von incepe si noi a simti
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia intr-un trist si departe taziu,
Cand vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curand,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,
Si de ce inca nu e potop pe cuprins,
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea in care parinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduita de plans.