''Amintirile sunt icoanele timpului pierdut''-Mircea Eliade
Iti mai amintesti oare cand alergam spre tine ca un copil nerabdator la auzul clopotelului?
Cu parul rascolit de vant si cu gerul lipit de buze imi fluturam mainile cu gandul ca o sa-mi iau zborul, iar calatoria mea prin gradinile dezbracate va fi mult mai scurta. Ma-mpiedicam ca un orb de fiecare radacina pitita sub presul ala alb. Era iarna.
Vaduva de mai bine de jumatate de secol, ochii-ti erau la fel de senini si curiosi precum cei ai unei fecioare la prima iubire.Buzele tale rosteau povesti, iar matasea alba ce-ti acoperea fruntea, obosita de timp, se razvratea impotriva frigului.
Ma asteptai....
De fiecare data imi primeai fruntea sub obrazul tau brazdat de fagase bine conturate si moi. Imi placea sa le framant cu buricul degetului aratator, caci tu imi spuneai mereu o poveste. Fiecare fagas atins era calatoria intr-un taram de basm din care nu mai voiam sa plec.
Eram in siguranta.
Atunci, acolo universul meu era paravanul in care-si gaseau locul numai un pat, o masa si-o soba veche din care mocneau cateva surcele.Imi era de ajuns. Era cald, erai calda.
Acum...cand scrum e tot ce-a mai ramas in soba, iar lujerele lungi apasa peste casa, pamantul peste tot se surpa.Vrea sa inghita totul, egoist si avar, de parca o mana de om cum ai fost tu, l-ar satura.
Blestem timpul!
Astazi e iarasi iarna. E liniste si multa pace caci satul in care copilul din mine a invatat sa rada, s-a transformat in cimitir. Vad in departare umbre mici ce-si misca trupurile intr-un dans de dute-vino.
E inmormantare.
Ochii mei te cauta necontenit. M-am intors cu capul plecat si plina de regrete, caci sufletul-mi e patat de vina timpului scurs degeaba. Tu ai plecat. Acum te caut.
Si parca ti-am zarit linistea in apus. Aerul a luat foc, norii sunt o mare de flacari, intreg cerul mocneste precum soba din paravanul tau.
Unde esti bunica batrana?
Am lasat cimitirul in spate ti-am urmarit indemnul si am pornitpe un fahas in cautarea luminii. Sunt atat de nerabdatoare sa te revad caci acum mi-a venit randul sa iti ascund fruntea sub obrazul meu.Alunec, ma tarasc, plutesc continuu pe drumul asta lunecos si drept care parca nu mai vrea sa aiba capat. Cu fiecare pas inainte Lumina ma invaluie si stiu ca sunt aproape.
Mai e putin.
M-am strecurat printr-o poarta. Mica, din scanduri rare si mucegaite. Sunt intre doua lumi, caci la 50 de pasi am zarit inca un prag ce se cere trecut. La mijloc e o casa. Fara usi fara detalii, doar o fereastra de la care ma priveste o batrana arsa, ma priveste insistent de parca ea ar fi Charon ce-si asteapta dreptul ca sa ma lase sa trec Dincolo.
Si-aproape c-am trecut.
N-am apucat sa inchid poarta caci tu ai venit alergand.Am simtit cum timpul se joaca cu mine. Rolurile s-au schimbat si odata cu ele ne-am schimbat si noi. M-ai imbratisat cu aceleasi maini purtate de vreme, si-am simtit fericirea in fiecare por, in fiecare rid, in fiecare respiratie.
Te-am gasit.
As fi vrut sa opresc timpul, sa-mi mai spui povesti...sa uit de dorul ce m-a apasat atat amar de vreme, dar m-am trezit brusc...si n-ai mai apucat sa-mi soptesti decat atat: ''Bine ca ai inchis poarta!''
A fost un vis.
Tot ce-a mai ramas e cenusa zilelor....cenusa ta si-a putinelor amintiri care le am cu tine!
Mi-e dor...atat de dor de ''Bunica batrana''!
Acest post l-am scris in memoria bunicii mele care nu demult s-a stins din viata si pe care nu am stiut sa o apreciez la adevarata ei valoare. De aceea va spun si voua apreciatii pe cei dragi atat timp cat va mai sunt alaturi ca dupa o sa regretati.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu